Ai inceput tenisul dintr-o pornire naturala, din pasiune?

N-am prea avut de ales. Bunicul si-a dorit sa aiba un baiat care sa-i continue performanta in tenis, dar a avut-o pe mama. A asteptat 30 de ani, pana am aparut eu, ca sa-si vada visul implinit. Pe vremea lui, nu avusese ocazia sa iasa din tara, cum am avut-o eu. Nici eu n-am jucat atat de mult in strainatate, pentru ca tot ei, bunicul si mama, mi-au impus urmatoarea regula: pleci in strainatate atunci cand vei castiga in tara. Si n-am avut performantele asteptate la nivel national astfel incat sa pot participa la turneele internationale.

Ce a insemnat pentru tine numele Viziru?

Numele meu de familie complet este Petre-Viziru, dar am intrat in lumea tenisului purtandu-l pe cel mai greu. Am avut la un moment dat, la o competitie interna, un meci cu un jucator al carui nume de familie era Saracu. Mama a fost cu mine pe teren si a vazut cum am pierdut. Mi-a facut un scandal imens. Cred ca a auzit tot cartierul cum a tipat la mine. M-a dus imediat la frizer. M-a ras pe cap. Asa m-a trimis a doua zi la scoala. Era inainte de 1989. Mi-a spus: Cum sa te bata Saracu Dragos din Slobozia!? Pe tine te cheama Viziru! N-ai cum sa pierzi! La Ploiesti, la un alt turneu, am jucat finala cu acelasi baiat si n-a reusit sa-mi ia niciun ghem. Acolo venise sa ma sustina tata. Cu el e o alta poveste. Nu se enerva niciodata si nu ma certa. Eram foarte relaxat in preajma lui.

Ai fost antrenat de bunicul tau, fostul mare jucator Gogu Viziru?

Da. El si mama au fost “teroristii” numarul 1. De pilda, jucam tot timpul cu un baiat pe care il bateam mereu in trei seturi. Cand a fost bunicul de fata, n-am reusit sa-i iau niciun set lui Corneliu Popescu din Brasov. De aici pornea lipsa mea de concentrare. Mi-era frica de el, si de-atunci am ramas cu teama de a fi mediocru. Mi-a reprosat atunci ca m-am antrenat doua minute pentru smeci. Imitam saritura lui Sampras. Imi placea lovitura pentru ca era spectaculoasa, iar eu am fost showman de mic. Sacrificam performanta in favoarea spectacolului. Daca imi iesea un passing-shot printre picioare si ma aplauda lumea, eram multumit. Din nefericire, ai mei n-au reusit sa ma descifreze ca personalitate. Dar pentru asta exista oameni pregatiti. Daca ajungeam la Bollettieri, sunt suta la suta convins ca as fi fost in primii 200.

Care au fost cele mai importante rezultate obtinute de tine in tenis?

In 1995 am fost vicecampion national, iar in anul urmator am castigat primul turneu ITF pentru juniori, la dublu. In 1993 am castigat Campionatele Mondiale Scolare – World Scholar Athlet Games, din SUA. Datorita acestei victorii am reusit sa merg la facultate. Am avut sansa sa intru fara examen. Eu n-am stiut asta decat dupa ce mi-am fracturat piciorul in timpul examenului, la proba practica de fotbal. Initial, voiam sa fac Academia de Teatru si Film, dar, pana la urma, m-am hotarat pentru ANEFS. Mai erau patru selectii nationale in vremea cand jucam eu, un fel de Mari Slemuri la nivel national, si am reusit sa obtin locul patru. A fost cea mai buna clasare a mea. Pe echipe, am reusit locul 1 cu Steaua. Intalnindu-ma cu cei mai buni jucatori ai fiecarei echipe, am invins in patru meciuri din cinci. Cam atat despre performantele in tenis. A fost o explozie scurta, urmata de momentul renuntarii la tenis. Dupa o copilarie sacrificata, am vrut sa renunt la tot. Nu pot sa uit, si cred ca nici el nu poate, ca primul meci oficial a fost cu Dinu Pescariu, la Tenis Club Bucuresti, pe terenul 6. El avea 10 ani atunci, eu aveam 7 ani, si m-a batut: 6-3, 6-1. Inca mai am fotografiile cu noi doi la fileu, dupa ce am incheiat partida. Chiar daca fusesem invins, aveam un zambet mare ancorat pe fata, si el era foarte multumit de prima victorie in primul meci oficial. De-atunci n-am mai jucat, desi ne-am mai intalnit in afara terenului. Ne vedem si la golf, unde ma bate in mod constant.

Cum de ai renuntat la tenis?

Pe la 17 ani m-am lasat prima oara. A fost o poveste fantastica. N-am jucat un an intreg. Ai mei se consolasera cu ideea ca nu voi mai juca, dar am revenit brusc. M-am reapucat fara ca ei sa stie. M-am pregatit doar trei luni, inainte de Campionatul National. Se vedea ca n-am mai jucat un an. Specialitatea casei erau serviciul si returul, deci eram pregatit sa fac serviciu-voleu pe zgura. Interesant e ce mi s-a intamplat. Inainte de concurs, ma plimbam prin Brasov, cand o tiganca mi-a cerut bani. Ce-mi promitea in schimb?! Noroc de la Dumnezeu! I-am raspuns ca norocul mi-l fac singur. Intors la baza sportiva, fara puncte si fara clasament, trebuia sa joc calificari. Eram vreo 15 in aceeasi situatie si doar un loc liber. Au mai venit doi jucatori si, pentru ca eram prea multi, s-a tras la sorti. Am fost eliminat, dar s-a apelat la solutia unui tur preliminar. Apoi, cand s-a facut tabloul, ma mai relaxasem putin. Dupa ce au fost extrasi capii de serie 1 si 2, am picat sa joc cu favoritul 1. Toata lumea a ras, si eu m-am panicat din nou. Dar am zis: Asta e!