“Imi amintesc foarte bine ziua in care a venit pe lume Sana, asa cum avea sa-si pronunte ea propriul nume, Alexandra, atunci cand a inceput sa vorbeasca. Era 30 mai 1989, o frumoasa zi de sfarsit de primavara, cand eu, un tata iresponsabil, as putea spune, dar cu simtul datoriei in sange de cand ma stiu, am urcat-o pe Doina, sotia mea, in masina si am dus-o la Spitalul Coltea, la doamna dr. Maura Popescu (am lasat-o pe maini foarte bune, de altfel), dupa care mi-am continuat drumul spre Cuparu, o localitate de langa Gaesti, unde ma asteptau avionul AN-2 si oamenii, pentru o noua zi de munca pe campurile patriei. Vestea ca sunt din nou tata si ca mai am inca o fata am primit-o pe calea undelor radio, de la turnul de control, prilej pentru colegii care se aflau in acel moment in aer si erau pe ascultare sa ma bage la mijloc si sa se amuze de faptul ca sunt in minoritate acasa, intre atatea fete. Dar, daca la primul copil ne-am dorit foarte mult sa fie baiat, la al doilea am vrut doar sa fie sanatos. De-acum, Bianca avea o surioara si eram foarte bucuros. Cand am adus-o pe Alexandra acasa, insa, gelozia s-a cuibarit in sufletul fetitei de 4 ani. Intr-una din zile, vine, deschide usa la bucatarie si-i zice asa, indiferenta, maica-sii: Vezi ca plange aia...

Doi ani mai tarziu, locuiam in Cartierul Aviatiei si, trecand pe langa baza de tenis din Parcul Herastrau, unde mai multi copii luau primele lectii de tenis, s-au lipit amandoua de gard. Dupa o vreme, Bianca imi spune: Vreau si eu! Acela a fost inceputul. Am vorbit cu antrenoarea, prietenii nostri, Geta si Catalin, amandoi zburatori, i-au adus o racheta pentru copii si a inceput joaca impletita cu resposabilitatea. Alexandra a crescut in umbra surorii ei. Privea si invata. Nu pot uita iarna din anul cand urma sa implineasca 4 ani. Eram la sala, la antrenament, undeva prin Militari, si Alexandra preluase de curand racheta de la Bianca. Dupa ce facea incalzirea cu toti copiii, se ducea si batea mingea la perete.