Dan Negru

Spuneaţi, în alte interviuri, că printre pasiunile dumneavoastră se numără filmele, ceasurile, maşinile. Unde s-ar poziţiona sportul, respectiv tenisul?
Mi-e greu să fac o ierarhie a pasiunilor. Cert este că am crescut în preajma sportului. Tata a fost o perioadă bună antrenor de fotbal, şi la doi paşi de casa mea se afla terenul de antrenament al Politehnicii Timişoara, deci sportul făcea parte din viaţă. N-am făcut niciodată mişcare pentru a-mi menţine silueta sau ca să slăbesc, ci doar din plăcere. N-am fost în viaţa mea într-o sală de fitness, pentru că nu înţeleg sportul în care lupţi cu tine însuţi, lupţi să dai jos două kilograme din ospăţul de ieri. Tenisul e, undeva după baschet, sportul pe care-l practic cel mai des şi care îmi aduce cele mai multe bucurii. Am făcut în Timişoara baschet de performanţă şi sigur asta e cauza.

Ce v-a apropiat de tenis?
În primul rând, faptul că aproape de casa mea s-au deschis câteva terenuri de tenis care m-au îmbiat să joc câte o partidă, apoi cei câţiva prieteni care-mi lansau invitaţia de a le fi adversar.

Vă amintiţi când şi cu ce ocazie aţi luat pentru prima dată în mână o rachetă de tenis?
Destul de târziu. Nu era sportul adolescenţei mele. Vin din Timişoara, un oraş în care lumea se uita la televizor la sârbi, iar ei aveau cele mai bune echipe de baschet, aşa că ăsta era sportul meu preferat. Îmi aduc aminte că după câte un meci epuizant de baschet ne relaxam pe terenul de tenis. După o vreme, a devenit obişnuinţă şi am cicălit-o pe mama să-mi cumpere o rachetă. Prima a fost o rachetă Reghin, uluitor de grea. Sau aşa mi se părea mie pe atunci, prin clasa a opta.

Pe teren, în tribune sau la televizor? Unde are loc cel mai des întâlnirea cu tenisul?
La televizor în primul rând, apoi pe teren şi-n cele din urmă în tribune. Acolo rar, eventual dacă sunt printr-o ţară unde să se întâmple să prind un turneu cu jucători care să merite atenţia. Am fost de câteva ori şi-n tribune la noi, dar mai avem mult până să organizăm spectacole de tenis care să atragă public.

Vara pe terenul de tenis, iarna în sala de squash. Unde vă simţiţi mai bine?
Squash-ul ţine mai degrabă loc de saună decât de sport. Prefer tenisul în aer liber, nu-mi place în balon, de aceea iarna prefer squash-ul. Pare ciudat, dar, din câte ştiu eu, în Bucureşti, un oraş cu trei milioane de locuitori, există doar trei terenuri de squash. Asta spune multe.

Cât de mult v-a ajutat tenisul să vă descoperiţi ca persoană?
Sportul, în general, m-a ajutat şi mă ajută în viaţă. Nu pot să spun că mi-a schimbat mentalitatea (prefer cărţile, când vine vorba de asta), dar mă ajută să-mi menţin un corp sănătos.

Cum ar arăta o emisiune care să îmbine divertismentul şi tenisul? V-ar tenta?
Nu cred... În România, tenisul nu e un sport care să facă audienţă la televizor, spre deosebire de show-uri, care stârnesc cel mai mare interes. De curiozitate, am urmărit cifrele de audienţă făcute de meciurile în care România juca în Cupa Davis. Au fost dezastruoase. Interesul publicului pentru acest sport tinde spre zero. Explicaţia e simplă. Oamenii iubesc fotbalul, pentru că-i înţeleg regulile. Din zece români, nu cred că sunt doi care să cunoască regulile tenisului, când e
tie-break, când e avantaj etc. La fotbal e simplu. Pui mâna, e henţ, intră mingea-n poartă, e gol.
Pentru articolul integral Comanda nr. 21 al revistei!