Tudorel Stoica

Fotbalul şi tenisul sunt două sporturi care aparent n-au ceva în comun. Ce v-a apropiat, totuşi, de tenis, după o carieră de peste 20 de ani în fotbalul de performanţă? Când aţi început să jucaţi?

Prima dată am jucat într-o zi de cantonament, pe terenurile clubului Steaua, de care se ocupa nea Gogu Viziru. M-a uimit că seara, la masă, n-am putut să ridic sticla de apă cu mâna cu care jucasem. Mi s-a părut curios după un efort care, pe moment, nu se arăta prea mare. După ce m-am lăsat de fotbal, am început să joc mai des şi am mai învăţat. Dacă nu mai eram în fotbal şi nu mai aveam niciun angajament, am început să joc tenis constant. Am continuat în Belgia. Acolo toată lumea e pasionată de mişcare, fiecare practică un sport. Eu aveam un prieten italian căruia îi plăcea tenisul şi mergeam împreună pe teren. Pe lângă fotbalul pe care îl jucam la veterani, jucam şi tenis, de două-trei ori pe săptămână.

Aţi avut rezultate impresionante în perioada în care jucaţi fotbal. Şapte titluri naţionale cu Steaua, Supercupa Europei în 1986, 15 convocări la echipa naţională. V-aţi fi dorit să faceţi tenis cu aceleaşi performanţe?

Nu cred că la nivel de performanţă aş fi făcut alt sport decât fotbalul. Pentru mine, e cel mai frumos. E un sport colectiv şi parcă bucuria e mult mai puternică atunci când ai cu cine s-o împarţi. Fotbalul e un joc foarte dificil, fiind printre puţinele sporturi care solicită foarte mult picioarele. Pentru asta e nevoie de mult talent. Coordonarea cu picioarele e mult mai dificilă.

În România, fotbalul se bucură de un impact mediatic şi de o popularitate care au ajuns să bată celelalte sporturi. Comparând cu tenisul, din punctul dumneavoastră de vedere, ce face diferenţa? Ce-i lipseşte tenisului pentru a fi la fel de vizibil?

Fotbalul e un sport mai popular pentru că se poate juca pe orice bucată de teren. Nu contează că e în câmp sau pe denivelări. E suficient să se adune câţiva copii şi se formează o miuţă. Pe când la tenis, e nevoie în primul rând de un teren marcat şi de o rachetă nu foarte ieftină. În plus, terenurile sunt puţine, copiii care îl practică şi mai puţini şi aria de selecţie foarte restrânsă. Cu cât sunt mai mulţi practicanţi, cu atât sportul respectiv e mai iubit. În tenis, dacă se investeşte într-un copil, riscul ca acesta să nu reuşească este mai mare, pentru că, dacă nu e suficient de talentat, încercarea lui eşuează. În fotbal, nu trebuie să fie neapărat un jucător complet. Poate să alerge foarte bine, dar să nu aibă o coordonare eficientă, de exemplu. Partea bună la fotbal e că lipsurile unui jucător pot fi puncte forte pentru un altul din echipă. În schimb, la tenis, pentru rezultate bune, totul depinde de tine şi de complexitatea ta ca jucător. E o competiţie 1 la 1 şi reuşeşte doar cel mai bun.